L'etnobotanica è una scienza interdisciplinare e transdisciplinare (al confine tra antropologia culturale e botanica) che si occupa dell'uso e della percezione delle specie vegetali all'interno di una o più società umane.
In particolare l'etnobotanica studia gli usi e le rappresentazioni degli usi popolari delle specie vegetali nei seguenti domini:
la fitoterapia;
la fitoalimurgia;
l' etnoveterinaria;
l'artigianato;
l'agricoltura;
la liquoristica;
la cosmesi;
le feste;
i riti religiosi;
i riti magici;
i giochi;
gli etimi locali;
le credenze popolari;
i proverbi e modi di dire.
L'etnobotanica intesse spesso elazioni con altre due scienze inter- e trans-disciplinari (etnoscienze): l'etnobiologia (e soprattutto l'etnomicologia, l'etnozoologia, l'etnopedologia, l'etnoclimatologia); l'etnofarmacologia e l'etnomedicina; l'agro-ecologia e l'ecologia umana; gli studii sulla diversità bio-culturale; l'etnolinguistica.
Il termine inglese ethnobotany, inteso a definire la disciplina come una scienza, nacque alla fine del XIX secolo, nel 1895, e fu coniato da John W. Harshberger, botanico tassonomista statunitense, dell’Università della Pennsylvania. Egli usa il termine per la prima volta per definire “lo studio dell’uso delle piante nelle società primitive”.
sabato 8 novembre 2008
L'etnografia
L'etnografia (dal greco: ethnos (έθνος) - "nazione", e grapho (γράφω) - "scrivo"; letteralmente "descrizione dei popoli") è il metodo con cui operano le ricerche sul campo le scienze etnoantropologiche.
Il termine compare la prima volta nel 1607, quando viene menzionato per designare collezioni di resoconti.
Secondo la classificazione di Marcel Griaule l'etnografia registra informazioni su diversi popoli, mentre l'etnologia costruisce, da queste descrizioni, dei sistemi coerenti.
Fare etnografia significa recarsi tra coloro che si vuole studiare per un certo periodo di tempo, ed utilizzare alcune tecniche di ricerca (come l'osservazione o l'intervista) allo scopo di collezionare un insieme di dati che una volta interpretati, rendano possibile la comprensione della cultura in esame. Riti, rituali, cerimonie, norme, valori, credenze, comportamenti, artefatti, sono i principali fenomeni di interesse dell'etnografo, attraverso i quali la cultura si rende intellegibile.
L'etnografia nasce come metodo dell'antropologia culturale sul finire del XIX secolo, quando le grandi potenze imperialiste si imbatterono in culture "altre" da quella occidentale, e i primi lavori etnografici si caratterizzano per un forte stile "realista", tipico dello struttural-funzionalismo imperante nell'antropologia dell'epoca. Esempi di descrizioni etnografiche del periodo classico sono quelli di Bronislaw Malinowski (Gli argonauti del Pacifico occidentale) e di E. E. Evans-Pritchard.
Il termine compare la prima volta nel 1607, quando viene menzionato per designare collezioni di resoconti.
Secondo la classificazione di Marcel Griaule l'etnografia registra informazioni su diversi popoli, mentre l'etnologia costruisce, da queste descrizioni, dei sistemi coerenti.
Fare etnografia significa recarsi tra coloro che si vuole studiare per un certo periodo di tempo, ed utilizzare alcune tecniche di ricerca (come l'osservazione o l'intervista) allo scopo di collezionare un insieme di dati che una volta interpretati, rendano possibile la comprensione della cultura in esame. Riti, rituali, cerimonie, norme, valori, credenze, comportamenti, artefatti, sono i principali fenomeni di interesse dell'etnografo, attraverso i quali la cultura si rende intellegibile.
L'etnografia nasce come metodo dell'antropologia culturale sul finire del XIX secolo, quando le grandi potenze imperialiste si imbatterono in culture "altre" da quella occidentale, e i primi lavori etnografici si caratterizzano per un forte stile "realista", tipico dello struttural-funzionalismo imperante nell'antropologia dell'epoca. Esempi di descrizioni etnografiche del periodo classico sono quelli di Bronislaw Malinowski (Gli argonauti del Pacifico occidentale) e di E. E. Evans-Pritchard.
L'etnologia
L'etnologia (dal greco ethnos: persone) è la disciplina che si occupa di studiare e confrontare le popolazioni attualmente esistenti nel mondo ed è strettamente legata all'antropologia (e in particolare all'antropologia culturale, che si occupa più in generale del comportamento umano).
Comparata all'etnografia (lo studio di singoli gruppi attraverso il contatto diretto con la cultura) l'etnologia è più "teorica" in quanto esamina le ricerche degli etnografi, e cerca i punti di similitudine e/o di contrasto tra le differenti culture.
Tra i suoi obiettivi vi è la ricostruzione della storia dell'uomo, e la formulazione culturale di invarianti universali, come ad esempio del tabù dell'incesto del cambiamento culturale, e la formulazione di generalizzazioni riguardo la "natura umana", un concetto ampiamente criticato sin dal 19° secolo da vari filosofi (Hegel, Marx, Nietzsche, Foucault, Althusser, Deleuze, ecc.).
L'etnologia compie ricerche sistematiche e tenta di stabilire realizioni comparative tra le caratteristiche dei diversi popoli umani sotto diversi aspetti, quali:
le diversità culturali in relazione alle diversità ambientali;
rapporti e reciproche influenze tra le diverse popolazioni;
sistemi di sussistenza e sistemi economici;
religione e espressioni simboliche del trascendente;
organizzazioni familiari, sistemi sociali e politici.
Storia
La scoperta dell'America ebbe un ruolo importante nell'interesse occidentale verso l'Altro, spesso qualificato come "selvaggio", visto secondo i casi o come un barbaro o come un "nobile selvaggio". La civilizzazione era opposta in maniera dualistica alla barbarie, una opposizione classica costitutiva della comune tratto dei popoli di essere etnocentrici.
Il progresso dell'etnologia, per esempio con Claude Lévi-Strauss e la sua antropologia strutturale, condusse alla revisione delle concezioni del progresso lineare, o alla critica della pseudo opposizione tra "società con una storia" e "società prive di storia", giudicate dipendenti da una visione della storia come una realizzazione di un processo (progresso) progressivo e cumulativo.
Lévi-Strauss citava gli scritti di Montaigne sull 'antropofagia come un primo esempio di "etnologia". Lévi-Strauss tentò, attraverso il metodo strutturale, di scoprire gli invarianti universali nella società umana, tra i quali può essere annoverata la proibizione dell'incesto (anche se, vedi sopra, tale concetto è stato criticato dalla filosofia degli ultimi due secoli).
Wikipedia
http://www.ethnologue.com/
http://www.movinganthropology.de/
Le tradizioni internazionali che hanno maggiormente influenzato quest'area scientifica sono:
antropologia culturale, di derivazione americana
antropologia sociale, prevalentemente britannica
la scuola socio-antropologica francese o l'etnologia
A queste va aggiunto il campo di studi sul folklore (o demologia, o storia delle tradizioni popolari), radicato in Italia fin dall'Ottocento.
Comparata all'etnografia (lo studio di singoli gruppi attraverso il contatto diretto con la cultura) l'etnologia è più "teorica" in quanto esamina le ricerche degli etnografi, e cerca i punti di similitudine e/o di contrasto tra le differenti culture.
Tra i suoi obiettivi vi è la ricostruzione della storia dell'uomo, e la formulazione culturale di invarianti universali, come ad esempio del tabù dell'incesto del cambiamento culturale, e la formulazione di generalizzazioni riguardo la "natura umana", un concetto ampiamente criticato sin dal 19° secolo da vari filosofi (Hegel, Marx, Nietzsche, Foucault, Althusser, Deleuze, ecc.).
L'etnologia compie ricerche sistematiche e tenta di stabilire realizioni comparative tra le caratteristiche dei diversi popoli umani sotto diversi aspetti, quali:
le diversità culturali in relazione alle diversità ambientali;
rapporti e reciproche influenze tra le diverse popolazioni;
sistemi di sussistenza e sistemi economici;
religione e espressioni simboliche del trascendente;
organizzazioni familiari, sistemi sociali e politici.
Storia
La scoperta dell'America ebbe un ruolo importante nell'interesse occidentale verso l'Altro, spesso qualificato come "selvaggio", visto secondo i casi o come un barbaro o come un "nobile selvaggio". La civilizzazione era opposta in maniera dualistica alla barbarie, una opposizione classica costitutiva della comune tratto dei popoli di essere etnocentrici.
Il progresso dell'etnologia, per esempio con Claude Lévi-Strauss e la sua antropologia strutturale, condusse alla revisione delle concezioni del progresso lineare, o alla critica della pseudo opposizione tra "società con una storia" e "società prive di storia", giudicate dipendenti da una visione della storia come una realizzazione di un processo (progresso) progressivo e cumulativo.
Lévi-Strauss citava gli scritti di Montaigne sull 'antropofagia come un primo esempio di "etnologia". Lévi-Strauss tentò, attraverso il metodo strutturale, di scoprire gli invarianti universali nella società umana, tra i quali può essere annoverata la proibizione dell'incesto (anche se, vedi sopra, tale concetto è stato criticato dalla filosofia degli ultimi due secoli).
Wikipedia
http://www.ethnologue.com/
http://www.movinganthropology.de/
Le tradizioni internazionali che hanno maggiormente influenzato quest'area scientifica sono:
antropologia culturale, di derivazione americana
antropologia sociale, prevalentemente britannica
la scuola socio-antropologica francese o l'etnologia
A queste va aggiunto il campo di studi sul folklore (o demologia, o storia delle tradizioni popolari), radicato in Italia fin dall'Ottocento.
Declaraţia Academiei Române în legătură cu aşa-zisa „limbă moldovenească”
Academia Română, ca şi întreaga opinie publică din ţara noastră, a luat cunoştinţă cu surpriză, în ultimul timp, de scoaterea din uitare a unor afirmaţii aberante, care pun sub semnul îndoielii unitatea limbii române în România şi în Republica Moldova. Ţinem să reamintim acelor persoane care afirmă din nou că există o limba moldovenească, diferită de limba română, că acest concept sfidează adevărul ştiinţific. Împotriva lui s-au ridicat numeroşi romanişti de prestigiu din toată lumea.
Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova, romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru. Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista.
În Republica Moldova, Consiliul Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, declara în septembrie 1994: „Folosirea glotonimului «limba moldovenească» creează o confuzie periculoasă în faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.”
La rândul ei, Academia Română a organizat, în octombrie acelaşi an şi în martie 2003, sesiuni ştiinţifice consacrate unităţii limbii române şi varietăţilor ei locale în care filologi de prestigiu din România şi din Republica Moldova au prezentat comunicări. Ei s-au călăuzit după principiul potrivit căruia „ştiinţa rămâne mereu şi trebuie să rămână, cum cerea cu un secol în urmă Maiorescu, în marginile adevărului. Numai în marginile adevărului prestigiul ei este inatacabil”. Conferinţa naţională de filologie, organizată în octombrie 1997, la Iaşi şi la Chişinău, şi-a însuşit cuvintele renumitului savant Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia, pentru a le transmite în Apelul adresat Preşedintelui Parlamentului şi Republicii Moldova: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi cultural.”
Academia Română împărtăşeşte în întregime această poziţie a regretatului ei membru de onoare, membru şi al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău. Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul raţiunii, să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni de a avea o limbă unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate.
Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova, romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru. Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista.
În Republica Moldova, Consiliul Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, declara în septembrie 1994: „Folosirea glotonimului «limba moldovenească» creează o confuzie periculoasă în faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.”
La rândul ei, Academia Română a organizat, în octombrie acelaşi an şi în martie 2003, sesiuni ştiinţifice consacrate unităţii limbii române şi varietăţilor ei locale în care filologi de prestigiu din România şi din Republica Moldova au prezentat comunicări. Ei s-au călăuzit după principiul potrivit căruia „ştiinţa rămâne mereu şi trebuie să rămână, cum cerea cu un secol în urmă Maiorescu, în marginile adevărului. Numai în marginile adevărului prestigiul ei este inatacabil”. Conferinţa naţională de filologie, organizată în octombrie 1997, la Iaşi şi la Chişinău, şi-a însuşit cuvintele renumitului savant Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia, pentru a le transmite în Apelul adresat Preşedintelui Parlamentului şi Republicii Moldova: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi cultural.”
Academia Română împărtăşeşte în întregime această poziţie a regretatului ei membru de onoare, membru şi al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău. Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul raţiunii, să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni de a avea o limbă unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate.
CE E NOU ÎN DOOM2
CE E NOU ÎN DOOM2
- Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu -
În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului (DOOM1), modificări care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.
Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română.
Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ, ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt - mai vechi sau mai nou - în parte este necesară consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.
Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.
MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE
Litere Denumirea/
citirea literei
mari mici
A a a
Ă ă ă
 â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q kü
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet /zî
O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W
Valoarea Poziţia Exemple
şi [u]
în câteva anglicisme la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]
whisky [uĭski]
wigwam [uĭgŭom]
SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI
Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, curriculum vitae, este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.
ACCENTUL
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.
Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi suntem, sunteţi.
SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE
Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.
Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles - cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.
Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: Dostoievski/Dostoevski.
SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ
Scrierea cu literă mică la iniţială
Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
- numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
- elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …
Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., âncepe cu literă mare: Al X-lea Congres ...
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).
Scrierea cu literă mare la iniţială
Se scriu cu literă mare la iniţială şi:
- toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):
- numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;
- numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).
Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.
SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE
I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:
- a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat - între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
- b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt
- combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].
4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.
5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.
6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.
Se scriu „legat” şi:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;
Dar ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt, ca:
- bună-credinţă „onestitate”; bună-creştere, bună-cuviinţă „politeţe”; bună-dimineaţa (plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia - în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, pri-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-şef , cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, maşină-capcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);
Se scrie într-un cuvânt blocstart - ca şi blochaus, blocnotes.
- termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă - indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţă-de-vie (plantă).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
SCRIEREA LOCUŢIUNILOR
Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.
În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice - todeauna (de-a berbeleacul, dintr-odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).
SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE
Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:
- de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;
Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
- apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.
DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND
Despărţirea numelor de instituţii
cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).
Numele proprii de persoană
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).
Despărţirea cuvintelor la capăt de rând
Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă .
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
Normele actuale prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare - care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură - care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică.
În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.
Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la capăt de rând - după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):
- compuse : arterios-cleroză/arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-spre, drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion, Pronos-port/Prono-sport, Romar-ta/Rom-arta;
formaţiile cu -onim: o-monim/om-onim, paro-nim/par-onim, sino-nim/sin-onim;
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din limba de origine: back-hand.
- derivate cu prefixe: anor-ganic/an-organic, de-zechilibru/dez-echilibru, ine-gal/in-egal, nes-prijinit/ne-sprijinit, nes-tabil/ne-stabil, nes-trămutat/ne-strămutat, pros-cenium/pro-scenium, su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe: savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (o-monim, nu numai om-onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (post-universitar, nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].
Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (a-borigen, a-broga, a-brupt, a-diacent, ab-stract, a-dopta, ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau derivate (precum contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de despărţire coincid.
Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca alt-fel, ast-fel, feld-mareşal, port-moneu) şi derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare) sau cu sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite - atunci când spaţiul nu permite evitarea ei - şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
Câteva norme morfologice
Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen .
Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.
Articolul
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i ; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă: westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).
Numeralul
Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.
În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
Substantivul
Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar , căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
- direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.
Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.
În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.
Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC prosternă / prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în una din următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.
ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS
Indicaţii de uz
Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.
Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.
Modificări
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare:
- a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară / deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză - ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;
- s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art., degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe (şi nu secvenţe formate din substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.
- bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;
- uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală ş.a.
Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
- împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.;
Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei - care lasă loc greşelilor - îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce formă anume, şi care vor dispărea.
- cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):
- a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, alb-negru, alb-argintiu, anglo-normand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublu-casetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;
- compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieri-dimineaţă, mâine-dimineaţă; azi-mâine ş.a.;
- derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;
- dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a. - alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune, papuaş, repertoriu;
- cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;
- nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;
- nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;
- grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.
Ioana Vintilă-Rădulescu
ioanar1@rdslink.ro
- Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu -
În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului (DOOM1), modificări care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.
Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română.
Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ, ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt - mai vechi sau mai nou - în parte este necesară consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.
Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.
MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE
Litere Denumirea/
citirea literei
mari mici
A a a
Ă ă ă
 â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q kü
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet /zî
O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W
Valoarea Poziţia Exemple
şi [u]
în câteva anglicisme la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]
whisky [uĭski]
wigwam [uĭgŭom]
SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI
Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, curriculum vitae, este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.
ACCENTUL
La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.
Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi suntem, sunteţi.
SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE
Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.
Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles - cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.
Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: Dostoievski/Dostoevski.
SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ
Scrierea cu literă mică la iniţială
Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
- numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
- elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …
Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., âncepe cu literă mare: Al X-lea Congres ...
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).
Scrierea cu literă mare la iniţială
Se scriu cu literă mare la iniţială şi:
- toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):
- numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;
- numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).
Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.
SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE
I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:
- a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat - între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
- b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt
- combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].
4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.
5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.
6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.
Se scriu „legat” şi:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;
Dar ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt, ca:
- bună-credinţă „onestitate”; bună-creştere, bună-cuviinţă „politeţe”; bună-dimineaţa (plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia - în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, pri-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-şef , cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, maşină-capcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);
Se scrie într-un cuvânt blocstart - ca şi blochaus, blocnotes.
- termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă - indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţă-de-vie (plantă).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
SCRIEREA LOCUŢIUNILOR
Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.
În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice - todeauna (de-a berbeleacul, dintr-odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).
SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE
Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:
- de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;
Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
- apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.
DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND
Despărţirea numelor de instituţii
cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).
Numele proprii de persoană
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).
Despărţirea cuvintelor la capăt de rând
Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă .
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
Normele actuale prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare - care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură - care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică.
În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.
Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la capăt de rând - după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):
- compuse : arterios-cleroză/arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-spre, drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion, Pronos-port/Prono-sport, Romar-ta/Rom-arta;
formaţiile cu -onim: o-monim/om-onim, paro-nim/par-onim, sino-nim/sin-onim;
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din limba de origine: back-hand.
- derivate cu prefixe: anor-ganic/an-organic, de-zechilibru/dez-echilibru, ine-gal/in-egal, nes-prijinit/ne-sprijinit, nes-tabil/ne-stabil, nes-trămutat/ne-strămutat, pros-cenium/pro-scenium, su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe: savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (o-monim, nu numai om-onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (post-universitar, nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].
Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (a-borigen, a-broga, a-brupt, a-diacent, ab-stract, a-dopta, ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau derivate (precum contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de despărţire coincid.
Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca alt-fel, ast-fel, feld-mareşal, port-moneu) şi derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare) sau cu sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite - atunci când spaţiul nu permite evitarea ei - şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.
Câteva norme morfologice
Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen .
Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.
Articolul
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i ; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă: westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).
Numeralul
Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.
În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
Substantivul
Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar , căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
- direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.
Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.
În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.
Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC prosternă / prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în una din următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.
ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS
Indicaţii de uz
Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.
Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.
Modificări
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare:
- a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară / deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză - ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;
- s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art., degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe (şi nu secvenţe formate din substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.
- bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;
- uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală ş.a.
Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
- împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.;
Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei - care lasă loc greşelilor - îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce formă anume, şi care vor dispărea.
- cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):
- a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, alb-negru, alb-argintiu, anglo-normand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublu-casetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;
- compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieri-dimineaţă, mâine-dimineaţă; azi-mâine ş.a.;
- derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;
- dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a. - alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune, papuaş, repertoriu;
- cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;
- nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;
- nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;
- grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.
Ioana Vintilă-Rădulescu
ioanar1@rdslink.ro
Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele
Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.
(v.Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele
Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.
(v.Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele
Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.
"â" şi "sunt" în grafia limbii române
Hotărârea Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie a 1993,
privind revenirea la "â" şi "sunt" în grafia limbii române
Hotarârea este luată în conformitate cu art.4 din Statutul Academiei Române:
1. Se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric.
2. Modul de aplicare a hotărârii de la punctul 1 va fi stabilit de Prezidiul Academiei Române.
În Monitorul Oficial Nr. 59, din 22 martie 1993 sunt publicate, în anexă, Regulile "Sextil Puşcariu" pentru scrierea literelor "â" şi "î".
Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţându-se după urmatoarele reguli:
1. î se scrie întotdeauna la începutul şi la sfârşitul nemijlocit al cuvântului: îl îmbrăţişez, împărat, înger, îşi, îţi, amărî, coborî, hotărî, târî, urî ... ;
2. tot cu î scriem şi în corpul cuvintelor, când, prin compunere, î de la mijlocul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînălţat, preaîntâmpinat.
Vom scrie într-însul, dar dânsul;
3. în toate celelalte cazuri se scrie, în corpul cuvintelor, â: bând, când, făcând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt ...
privind revenirea la "â" şi "sunt" în grafia limbii române
Hotarârea este luată în conformitate cu art.4 din Statutul Academiei Române:
1. Se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric.
2. Modul de aplicare a hotărârii de la punctul 1 va fi stabilit de Prezidiul Academiei Române.
În Monitorul Oficial Nr. 59, din 22 martie 1993 sunt publicate, în anexă, Regulile "Sextil Puşcariu" pentru scrierea literelor "â" şi "î".
Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţându-se după urmatoarele reguli:
1. î se scrie întotdeauna la începutul şi la sfârşitul nemijlocit al cuvântului: îl îmbrăţişez, împărat, înger, îşi, îţi, amărî, coborî, hotărî, târî, urî ... ;
2. tot cu î scriem şi în corpul cuvintelor, când, prin compunere, î de la mijlocul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînălţat, preaîntâmpinat.
Vom scrie într-însul, dar dânsul;
3. în toate celelalte cazuri se scrie, în corpul cuvintelor, â: bând, când, făcând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt ...
Simulatore Nasa
Giove visto da TerraEsplorare il sistema solare con il Simulatore Nasa è semplice, per poter effettuare una simulazione basta impostare pochi parametri, ad esempio il punto di osservazione consentirà di vedere un pianeta come se ci trovassimo in un'altra parte dello spazio, potremo vedere la nostra luna come se fossimo su Marte.
Una volta terminato l'inserimento di tutti i dati basterà cliccare su Simula e il Simulatore Nasa genererà una foto dello spazio.
Vedi qui.
mercoledì 5 novembre 2008
Notte storica: Obama , Mr. President :-)
Obama nella Storia: la vittoria del candidato Democratico porta per la prima volta un afroamericano alla Casa Bianca, travolgendo le barriere razziali.
Barack Obama è il primo afroamericano a conquistare la Casa bianca. La sua storia, che passa anche per l'Indonesia, incarna gli ideali del «nuovo» e «possibile» tanto cari agli Stati uniti.
Barack Hussein Obama nasce a Honolulu il 4 agosto 1961, da padre keniota e madre statunitense (originaria del Kansas).
Nel 1963 i genitori si separano e successivamente divorziano; terminati gli studi universitari, il padre rientra in Kenya, dove muore in un incidente stradale nel 1982 (Obama lo rivede soltanto in un'occasione).
La madre si risposa con un cittadino indonesiano e nel 1967 si trasferisce in Indonesia: a Giacarta, Obama frequenta le scuole elementari. Nel 1971 ritorna negli Stati Uniti, a Honolulu, per ricevere un'istruzione migliore. Viene allevato principalmente dai nonni materni e in seguito dalla madre, morta di cancro nel 1995.
La nonna materna, alla quale Obama era molto legato, muore il giorno prima dell'elezione del nipote. È lo stesso Obama - che per vederla un''ultima volta aveva interrotto la campagna elettorale - a darne l'annuncio in lacrime.
Vocazione sociale
Nel 1983, Obama consegue la laurea in scienze politiche con una specializzazione in relazioni internazionali alla Columbia University di New York. In seguito, dopo aver lavorato per un'azienda d'informazione economica, si trasferisce a Chicago per sostenere programmi d'apprendistato destinati ai residenti dei quartieri poveri.
Nel 1988, lascia Chicago per studiare giurisprudenza ad Harvard. Nel 1991 ottiene la laurea e un anno più tardi sposa Michelle Robinson, figlia di un benzinaio, conosciuta durante un periodo di pratica presso uno studio legale. Dalla loro unione nasceranno due figlie.
Tornato a Chicago, Obama si impegna nella difesa dei diritti civili. Insegna inoltre diritto costituzionale presso la locale università.Impegno politico
L'impegno politico di Obama comincia nel 1992, quando aiuta Bill Clinton nelle elezioni presidenziali. Nel 1996 è eletto senatore nell'Illinois.
Nel gennaio 2003 viene nominato presidente del Comitato della sanità. In questa veste contribuisce a concretizzare sgravi fiscali sul reddito per favorire le famiglie meno abbienti, collabora a una legge di sostegno per chi non può pagare un'assicurazione sanitaria, promuove la prevenzione dell'AIDS e vari programmi d'assistenza ai malati.
Dopo essere stato sconfitto una prima volta, nel 2004 Obama viene eletto senatore a Washington. Anche nella capitale federale, il giovane senatore – contrario all'intervento militare in Iraq – prosegue il suo impegno per i diritti civili, l'integrazione, l'accesso agli studi e la trasparenza.
Nel 2005, la rivista britannica New Statesman lo inserisce tra i «10 personaggi che possono cambiare il mondo».
Storia recente
La prima circostanza che lo vede proiettato sotto le luci della ribalta nazionale convention democratica del 2004, dove pronuncia il discorso introduttivo. In quell'occasione, Obama afferma: «Non esiste un'America nera e un'America bianca, un'America latino americana e un'America asiatica: esistono gli Stati Uniti d'America». E aggiunge: «Una storia come la mia, non sarebbe stata possibile in nessun altro paese del pianeta».
Tre anni dopo, il 10 febbraio 2007, Obama annuncia ufficialmente la sua candidatura per le elezioni presidenziali del 2008. Dopo un lungo duello, riesce addirittura a battere l'ex first lady e senatrice dello stato di New York Hillary Clinton – la grande favorita della vigilia – alle elezioni primarie del Partito Democratico.
Il 3 giugno 2008, Obama ottiene così il quorum necessario per la nomination democratica. Ancora una volta, Obama sottolinea la portata storica dell'avvenimento: «Chi avrebbe pensato che un nero di quarant'anni potesse diventare il candidato democratico alla presidenza?».
Obama si rivolge all'America facendo leva sulla voglia di iniziare un nuovo corso: «Vi sto chiedendo di crederci. Non semplicemente nella mia capacità di determinare un vero cambiamento a Washington. Vi sto chiedendo di credere nella vostra». Un invito raccolto.
(swissinfo e agenzie)
« Una storia come la mia non sarebbe stata possibile in nessun altro paese del pianeta. »
Barack Obama
Iscriviti a:
Post (Atom)