venerdì 28 novembre 2008

La coccinella - buburuza


Si parlava qualche giorno fa in tv della mitica coccinella. Per me ancora più mitica, perché molto legata alla mia infanzia.
Era il nostro insetto preferito, con cui giocavamo anche per ore, ci divertiva farla correre sul palmo della mano e farla volare e prenderla di nuovo.
Il palazzo dove sono nata e cresciuta aveva dei bei giardini intorno, molto curati da alcuni vicini (e adesso che sto pensando, tutti ungheresi, complimenti a loro per questo!), e sui fiori bianchi c'erano un sacco di coccinelle, grandi e piccole, rosse con dei puntini neri o gialle con dei puntini neri, le più rare erano le blu con dei puntini rossi. Tutte...bellissime! Portavano molta gioia nel nostro cuore, e anche oggi a distanza di anni, la vista di una coccinella mi da molta allegria.
Ma vediamo qualche curiosità:

Le coccinelle (Coccinellidae LATREILLE, 1807) sono una famiglia di insetti dell'ordine dei Coleotteri (sottordine Polyphaga, infraordine Cucujiformia, superfamiglia Cucujoidea), presente in tutto il mondo, con circa 6.000 specie descritte.

Di che cosa si nutrono la piccole coccinelle?
La graziose, piccole coccinelle sono carnivore. Si nutrono di pidocchi delle piante (afidi) e ne mangiano in quantità, una trentina al giorno. Sono le amiche dei giardinieri. Sono molto utili. Alla fine dell'autunno non muoiono tutte. Alcune si addormentano e passano l'inverno al riparo, si trovano anche dentro le case. (vedi qui)

La coccinella, portafortuna molto in voga alla fine del secolo scorso e fino all'inizio della Prima Guerra mondiale è legata nell'antichità ad una dea della bellezza e dell'amore.
Le sue elitre rosse (colore che già di per se porta fortuna)
sono segnate da cinque chiazze nere che ricordano
le cinque piaghe di Cristo.
Se una coccinella si posa sul dorso della mano,
la fortuna è assicurata per un numero di mesi pari
al numero delle sue macchie nere o puntini e
predice che a breve incasseremo dei soldi.
La fortuna è maggiore se l'insetto si posa sulla mano di domenica e resta il tempo necessario per contare fino a 22.
Tutto questo, chiaramente, a patto che non gli si faccia del male.
Il numero 7 che la coccinella porta sul suo dorso è per se un numero considerato fortunato.
Altri siti interessanti sulle coccinelle:
Natura mediterraneo
Los Coccinellidae de Chile
Indian subcontinent
Ladybug Links


E per finire in bellezza, la canzone di Biagio Antonacci:
Coccinella sei volata fino a qui
Ti ha portata forse il vento o la fortuna
Sei venuta a vedere l’amore come si fa
Sei venuta ed io per caso ero qua…..

Coccinella piove e il bosco prende fiato
Sembra che l’autunno mai…qui sia passato
Mentre l’acqua disseta …le primule e le more…
Tu sul palmo della mia mano cerchi vita-----


IO SU DI LEI
IL VENTO SU NOI…….
TRA PAURA E PASSIONE
Pelle su pelle …noi siamo gli amanti
,,,,nel poco tempo….
Prigionieri di un mondo
Che manca d’esempio io…….

coccinella quanta forza sento adesso
Può’ durare in ogni vita che vivrò’…..”anche se”
Fare a meno di lei farebbe bello il resto
Ma poi penso il resto …a me…. ha mai pensato:::

IO SU DI LEI
IL VENTO SU NOI…….
TRA PAURA E PASSIONE
Pelle su pelle …noi siamo gli amanti
nel poco tempo
Prigionieri di un mondo
Che manca d’esempio io…….
Io su di lei….. la voglio sentire,,,,
voglio farla tremare…
Sento che vive… ed è vita che ha chiesto
“Come tu adesso“
io per questo momento….. pagherei ogni prezzo.

Io su di lei….Io su di lei


Simion Turlas, de trei ori condamnat, de trei ori salvat


La 97 de ani, acest erou are ce povesti: a fost condamnat de trei ori la moarte de unguri, nemti si comunisti si tot de atâtea ori a scapat

Pentru Maramures, învatatorul Simion Turlas reprezinta un simbol, un adevarat întregitor de neam si de tara, si, dupa cum se va vedea în rândurile urmatoare, termenul nu e deloc hazardat.
Timp de 42 de ani, Turlas a fost dascal în localitatile Moisei, Bogdan-Voda, Dragomiresti si Saliste, ultima locatie fiind si cea de unde s-a pensionat, în 1974.
Dupa ce parcurgem câtiva kilometri istovitori pâna la casa lui de pe vârful dealului Magura, imediat ce ne vede, ne spune: “Apai, în orice caz, io am ceva legendar”. Detine, în ciuda vârstei, o prospetime fizica de-a dreptul incredibila. Ne invita sa luam loc pe-o bancuta, afara, si-si începe relatarea tulburatoarei sale vieti: „Dupa cedarea Ardealului de Nord la unguri, am fost singurul dascal din zona care am refuzat sa fug în România. M-au rugat oamenii, atunci eram director de scoala: «Domnule director, ramâi cu noi, s-avem si noi pe cineva!». Si-am ramas, desi oamenii stapânirii m-au batut de nenumarate ori pentru ca-i învatam pe copii cântece românesti si graniceresti, ca eu am fost granicer în districtul nasaudean”.
Într-o noapte, Turlas fost ridicat de acasa de o masina de “tabory csender”, din sat, si dus, împreuna cu alti sase profesori din zona, în cazarma de la Kosa (actualul Kosice – n.r.), cu dosar contrafacut de catre conducerea judetului, pentru a fi, toti, executati.
În 1942, pe când se aflau în cazarma, cei sapte intelectuali români au fost scosi la raport, fiind învinuiti ca au razvratit regimentul si li s-a prezentat sentinta de condamnare la moarte.
„Ce-am facut noi? Am scris consulului român de la Oradea, pe care-l cunosteam, si el a transmis totul lui Antonescu. Antonescu o dat ordin sa încorporeze sapte profesori unguri din Transilvania, pe care i-o trimis în Transnistria, pe front, iar pe consul, la Budapesta, cu scrisoarea noastra. Cu conditia: când elibereaza pe cei sapte români, atunci îi elibereaza si el pe profesorii maghiari de pe front”, mai povesteste batranul.
Budapesta a cedat la presiunile românesti si a delegat un ofiter superior, care sa faca schimbul. Însa, inevitabilul s-a produs: comandantii garnizoanei de la Kosa au pus, cu o zi înainte de eliberarea ostaticilor, otrava în mâncarea acestora.
Au scapat numai Turlas si un camarad pentru ca au presimtit ce se va întâmpla si au refuzat mâncarea.

Filmul vietii
Însa evenimentele dramatice din viata lui Turlas nu au întârziat sa continue: dupa trecerea frontului catre Vest, în Sighet a ramas, la conducerea zonei, pus de catre Moscova, generalul Zaharovschi. Profitând de acest fapt, avocatul Odoviciuc, de nationalitate ucraineana, a înlaturat administratia româneasca, alcatuita dupa modelul de la Marea Unire din 1918, si si-a facut o alta administratie, compusa numai din ucraineni. Iar pe românii din administratie, cei mai multi dintre ei, i-a eliminat, înfundând cu ei puscariile.
„Eu în timpul acela detineam mai multe functii în Dragomiresti si primeam mereu circulare de la Odoviciuc, prin care eram atentionati ca, daca nu ne vom supune, vom fi aspru sanctionati. Eu atunci am luat legatura cu fostul primar din Borsa, Stefan Mihaly, si ce-am zis: «Hai sa facem rascoala!»”.
Convocati de preoti, s-au adunat imediat, în fata resedintei de “plasa” din Dragomiresti, mii de oameni. Odoviciuc a încercat sa zadarniceasca miscarea, dând ordin sa se traga în manifestanti, însa miscarea a fost de o amploare atât de mare, încât a ajuns la urechile sovieticilor. Acestia au trimis o comisie care a stabilit ca zona e preponderent româneasca, iar ucrainenii sunt minoritari.
Asa s-a terminat acest conflict, care nu i-a lasat însa indiferenti pe comunisti. Pentru ca reprezenta o permanenta “samânta de revolta” si pentru comunistii români, proaspat unsi, imediat dupa 23 August 1944, Turlas a fost arestat ca instigator.
Dus la sediul securitatii din Viseu, Turlas îsi astepta acum, cu seninatate, condamnarea la moarte, de data aceasta din partea celor de-un neam cu el. Din nou însa Dumnezeu i-a sarit în ajutor: auzind de eveniment, localnicii s-au revoltat si au înconjurat, în numar mare, cladirea securitatii, amenintând ca-i vor lichida pe securisti, în cazul în care învatatorul lor pateste ceva.
Tot atunci s-a mai petrecut un miracol: securistii i-au pus otrava în mâncare lui Turlas, ca sa scape de el. Însa, având experientele anterioare, acesta a refuzat, din nou, mâncarea oferita. Asa a scapat din nou
cu viata.
sursa: ziare.ro

venerdì 21 novembre 2008

Premio Dardos


Il premio dardos è un riconoscimento di prestigio nel mondo della letteratura e con il quale vengono riconosciuti i valori di ogni blogger che esprime ogni giorno con il suo impegno nel trasmettere valori culturali, etici,letterari,personali ecc....,che insomma dimostra la sua creatività attraverso il suo vivo pensiero che è, e rimane vivo nei suoi scritti,e nelle sue parole.
Grazie mille, Cristina!

Este un premiu recunoscut in literatura si prin care vin recunoscute meritele fiecarui blog care isi aduce aportul la transmiterea valorilor culturale, etice, literare, personale, care sa demonstreaza creativitatea sa, gindirea, ceea ce se pastreza pentru viitor prin scrierile sale.
Multumesc mult Cristina, esti foarte generoasa :-)

Lo passo con molto piacere a tutti i blog sulla mia lista!
Il dau mai departe cu mult drag tuturor blogurilor de pe lista mea!

giovedì 20 novembre 2008

Il bravo pomicoltore



Da bambino mi chiamavano
Gheorghe Corbu
Andavo sul cavallo
Su strade e sentieri
E mi piaceva un'altra cosa
Piantare alberi giovani
Ero un bravo pomicoltore
E grande agricoltore
Povera moglie mia
Dovrà pensare lei a tutto
Finché vivrà
Piangerà per me
La vita la lasciai
A 74 anni.

sabato 8 novembre 2008

Scrisoare catre generatia noastra

Nascuti la inceputul anilor 60- 70-80,vedem acum in anul 2007 cum casa parintilor nostri
este de 50 de ori mai scumpa decat atunci cand au cumparat-o si realizam ca noi o sa platim pentru
casele noastre in jur de 50 de ani. :| Nu avem amintiri despre primii pasi pe luna, nici despre razboaie
sangeroase, dar avem cultura generala, pentru ca asta insemna ceva o data.
Suntem ultima generatie care a jucat 'Ascunselea','Castel', 'Ratele si vanatorii', 'Tara, tara! Vrem
ostasi', 'Prinsea', 'Sticluta cu otrava', 'Pac Pac','Hotii si vardistii', ultimii care au strigat 'Un
doi trei la perete stai', ultimii care au folosit telefoanele cu fise, dar primii care am facut petreceri video 8)
(inchiriam un video si stateam sa ne uitam la filme 2 zile inchisi in casa) primii care am vazut desene
animate color, primii care am renuntat la casete audio si le-am inlocuit cu cd-uri.
Noi am purtat jeansi elastici, pantaloni evazati, geci de blugi de la turci 8) , iar
cine avea firme gen Lee sau Puma era deja lider de gasca. 8)
Noi nu am dat examene de Capacitate, nu am dat teste grile la admitere. Noi am fost ultimii
'Soimi ai Patriei' si ultimii 'Pioneri'. :wink:
La gradinita am invatat poezii in romaneste, nu in engleza... Si am cantat MULTI ANI
TRAIASCA nu HAPPY BIRTHDAY la aniversari. :P
Am sorbit din ochi Sclava Isaura, Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks, Dallas ..
si cine zice ca nu s-a uitat ori minte ori nu avea inca televizor. :mrgreen:

Reclamele de pe posturile straine ne innebuneau, si abia asteptam sa vina si la noi
inghetata Magnum, sau pustile alea absolut superbe cu apa. :wink:

Intre timp, ne consolam cu Tango cu vanilie si ciocolata si clasicele bidoane umplute cu apa de la
robinet, care turnate in cap ne provocau pneumonii. Si uite un motiv bun sa nu mergem la scoala. :mrgreen:

Noi am ascultat si Metallica, si Ace of Base, si DM, si DJ Bobo, si Michael Jackson, si Backstreet Boys, si
Take That, si inca nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care
nimeni nu stia pasii, dar toti dansam! Dar spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atat
de Abba, si de Queen, cat si de noile nume gen 50 Cent si Britney Spears.

Am citit 'Licurici', 'Pif', Ciresarii, si am baut Cico si Zmeurata si ni s-a parut ceva extraordinar
cand au aparut primele sucuri 'de la TEC' fara sa ne fie teama ca 'au prea multe E-uri', iar la scoala
beam toata clasa dintr-o sticla de suc fara teama de virusi.

Noi am baut prima Coca-Cola la sticla si am descoperit internetul. 8)

Noi nu ne dadeam bip-uri, ne fluieram sa iesim afara, noi nu aveam dolby surround system,
taceam toti ca sa auzim actiunea filmului, nu aveam Nintendo sau Playstation ci jocuri tetris de care ne
plictiseam la o luna dupa ce le cumparam si le uitam pe dulap, pline de praf. Abia asteptam la chefuri
sa jucam 'Fantanita', sau 'Flori, fete sau baieti', sau 'Adevar sau Provocare', sau orice ne dadea un
pretext sa 'pupam pe gura' pe cine 'iubeam'.

Noi suntem cei care inca au mai 'cerut prietenia', :P care inca roseam la cuvantul 'sex' :oops: , care
dadeam cu banul care sa intre in farmacie sa cumpere prezervative, pe care apoi sa le umplem cu apa si sa
le aruncam in capul colegilor, care am completat mii de oracole, sperand ca persoana iubita va citi
acolo unde scrie 'De cine iti place?' ca ne place de el/ea.

Este uimitor ca inca mai suntem in viata, pentru ca noi am mers cu bicicleta fara casca, genunchiere si
cotiere, :lol: nu am avut scaune speciale in masini, nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cadeau din
greseala pe jos, nu am avut pastile cu capac special sa nu fie desfacute de copii, nu ne-am spalat pe
maini dupa ce ne-am jucat cu toti cainii si toate pisicile din cartier, nu am tinut cont de cate
lipide si glucide mancam, parintii nostri nu au 'child proof the house', ne-au trimis sa cumparam
bere si vin de la alimentara, si cate un pachet de tigari de la tutungerie.

Noi am auzit cum s-a tras la Revolutie, noi am fost martorii a trei schimbari de bancnote si monede, noi am ras la bancuri cu Bula :lol: , noi am fost
primii care au auzit-o pe Andreea Esca la Pro TV, :P noi suntem cei care mai tinem minte emisiunea 'Feriti-va de magarus'. :lol: Suntem o generatie de
invingatori, de visatori, de 'first-timers'...

Creionul de Paulo Coelho

Creionul
de Paulo Coelho


Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:

- Scrii o poveste care ni s-a intamplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zambi si-i spuse nepotului:

- E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decat cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, cand vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut in viata mea!
- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mana care ne conduce pasii.. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun..

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, ingrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tau.

Si, in sfarsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci in viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Lista di errori comuni - un po' di grammatica

Piccola guida grammaticale

Lista di errori comuni

Errori concernenti fatti ortografici, come l'indicazione dell'accento grafico e dell'apostrofo, l'inserzione o l'eliminazione di una 'i' avente valore puramente grafico.
Forma errata Forma corretta
conoscienza conoscenza
coscenza coscienza
ingegniere ingegnere
scenza scienza
é, cioé è, cioè
caffé, té caffè, tè
sè, nè, ventitrè sé, né, ventitré
perchè, benchè, affinchè perché, benché, affinché
potè, dovè poté, dové
egli da egli dà
egli fà, stà, và egli fa, sta, va
un di un dì
si (affermazione)
ré, tré re, tre
vicere, ventrire viceré, ventritré
blù, sù blu, su
rossoblu, lassu rossoblù, lassù
un pò un po'
a mò di a mo' di
qual’è qual è
un'altro, un'amico, buon'amico un altro, un amico, buon amico
un altra, un amica, buon amica un'altra, un'amica, buon'amica
Errori riguardanti fenomeni di raddoppiamento o scempiamento consonantico, a livello grafico e/o fonetico:
Forma errata Forma corretta
accellerare accelerare
avvallo avallo
biricchino birichino
Caltanisetta Caltanissetta
collutazione colluttazione
eccezzionale eccezionale
esterefatto esterrefatto
Macchiaveli Machiavelli
Missisipi Mississippi
pressocché pressoché
scorazzare scorrazzare
Errori morfologici e/o sintattici:
Forma errata Forma corretta
che essi vadino, venghino che essi vadano, vengano
che egli dasse, stasse che egli desse, stesse
non mi oso dire non oso dire
vorrei che tu vieni vorrei che tu venissi
inerente il inerente al
redarre redigere
transare transigere
un murales un murale
un silos un silo
un vigilantes un vigilante
le speci le specie
Errori lessicali:
Forma errata Forma corretta
al lato pratico all'atto pratico
Errori connessi a fenomeni di dissimilazione o metatesi:
Forma errata Forma corretta
appropiato appropriato
areoporto aeroporto
metereologia meteorologia
peronospera peronospora
Errori relativi alla collocazione dell'accento tonico (pronuncia):
Forma errata Forma corretta
io abrògo io àbrogo
àmaca amàca
autodròmo autòdromo
bàule baùle
bolscèvico bolscevìco
callifùgo, febbrifùgo callìfugo, febbrìfugo
io centèllino io centellìno
cosmopòlita cosmopolìta
io dévio io devìo
èdile edìle
èdule edùle
elettròdo elèttrodo
eurèka èureka
Frìuli Friùli
giàcere giacére
ilàre ìlare
impàri [non pari] ìmpari
l'ìncavo l'incàvo
leccòrnia leccornìa
mòllica mollìca
Nuòro Nùoro
persuàdere persuadére
règime regìme
rùbrica rubrìca
sartìa sàrtia
serotìno seròtino
termìte tèrmite
tràlice tralìce
Più diffuso, non scorretto:
Più diffuso; non scorretto Più corretto o più ricercato
io àdulo io adùlo
alchimìa alchìmia
io arrògo io àrrogo
diatrìba diàtriba
io evàporo io evapóro
guàina guaìna
Íslam (accento sulla i) Islàm
karakiri harakiri
lubrìco lùbrico
Nòbel Nobèl
pignòro pìgnoro
pitòsforo pittòsporo
sàlubre salùbre
mi sbèllico mi sbellìco
scandìnavo scandinàvo
le steli le stele
le superfici le superficie
io vàluto, svàluto io valùto, svalùto
Casi di doppia grafia:
Ammesso Preferito
cosidetto, cosifatto cosiddetto, cosiffatto
denuncie denunce
efficenza efficienza
leggiero leggero
obbiettivo obiettivo
provincie province
sopratutto soprattutto
sufficenza sufficienza
the

Per quanto riguarda se stesso e sé stesso (con il pronome riflessivo accentato), le due possibilità sono entrambe legittimate dall'uso attuale della lingua scritta.

Un occhio più approfondito agli accenti

L'accento deve essere scritto:

  1. nelle parole dove l'accento cade nella seconda sillaba (tronche)
    città, andò, lunedì.
  2. nei seguenti monosillabi, tutti gli altri invece non lo vogliono:
    ciò, può, già, più, giù, piè.
  3. su alcuni monosillabi per non confonderli con altre parole uguali nella pronuncia:
    dà (verbo dare) <- da (preposizione) dì (giorno) <- di (preposizione) <- di' (imperativo del verbo dire, è un troncamento, per questo vuole l'apostrofo) è (verbo) <- e (congiunzione) ché (perché, congiunzione) <- che (pronome relativo o congiunzione) là (avverbio) <- la (articolo) lì (avverbio) stai lì <- li (pronome) li avrei liberati né (congiunzione) né caldo né freddo <- ne (pronome o avverbio) me ne passeresti un po'? sé (pronome) fa tutto da sé <- se (congiunzione) se quella cosa fosse accaduta sì (avverbio) sì, lo conosco <- si (pronome) si alza sempre tardi tè (nome) gradisci un tè? <- te (pronome) vengo con te
  • Sulle voci do, dai danno si può segnare l'accento, dò, dài, dànno per non confonderle con do (nota musicale), dai (prep. art.) e danno (nome). Non è sbagliato ma non necessario poiché in un discorso compiuto il senso della frase riesce a distinguere il significato di tali parole.
  • L'accento NON si mette nelle note musicali.
  • L’accento NON si usa sui monosillabi (con l’eccezione di quelli indicati in precedenza). In particolare non si mette l’accento sui qui, qua, so, sa, sto, sta, va, tra, fra, fu, fa, tre, blu, no, re.
  • ATTENZIONE: i composti vanno sempre accentati. Perciò viceré, ventitré, trentatré, rossoblù, gialloblù, lassù, quassù, ristò, ristà, rifà, strafà.
  • ATTENZIONE: come di’ (imperativo di dire, di cui abbiamo parlato sopra), anche da’, sta’, va’ e fa’ (imperativi di dare, stare, andare e fare) vogliono non l’accento ma l’apostrofo, così come po’ (= poco) e mo’ (= modo: a mo’ di), in quanto si tratta di particolari forme di troncamento.

Bibliografia e riferimenti:

M. Dardano, P. Trifone. La Nuova Grammatica della lingua italiana. Zanichelli. 2001, quinta ristampa.
Nicola Zingarelli Lo Zingarelli minore Zanichelli. 2002, edizione terzo millennio.

vedi qui

LE STREGHE

LE STREGHE

La chiesa condannava la superstizione, le dottrine astrologiche, le filosofie ortodosse, ma soprattutto era inflessibile con la stregoneria. La Bolla papale di Innocenzo VIII del 1484 condanna la stregoneria come la peggiore delle eresie. Ecco di seguito un brano della Bolla: "...parecchie persone di entrambi i sessi, dimentiche della loro stessa salvezza e deviando dalla fede cattolica, si sono date ai demoni incubi e succubi; per mezzo d'incantesimi, fatture, scongiuri e altre superstiziose infamie ed eccessi magici fanno deperire ed estinguere la progenie delle donne, i piccoli degli animali, le messi della terra, i grappoli delle vigne, i frutti degli alberi...". Fra le più antiche testimonianze di streghe a Milano appaiono gli atti del processo a Sibilla Zanni e Pierina Bugatis, condannate alla pena capitale nel 1390 e arse in piazza S. Eustorgio. Costoro furono accusate di aver partecipato a dei sabba.

I sabba erano le assemblee delle streghe con i demoni e si tenevano nella zona di Porta Romana, dove in quel tempo si trovava una foresta in cui nessuno osava inoltrarsi. La tradizione racconta che in questo quartiere, più precisamente in Via Laghetto 2, abitasse una fattucchiera che comandava le altre streghe del Verziere. L'esecuzione più famosa che la storia ricorda fu quella di Caterina dei Medici, data l'importanza e la notorietà dell'accusatore. Parliamo del Senatore Alvisio Melzi, che un giorno si ammalò di una malattia sconosciuta. Costui si convinse di essere vittima di un maleficio procuratogli dalla sua serva Caterina dei Medici. In realtà a farglielo era stato il Capitano Vaccallo, indispettito contro la donna che un tempo aveva rifiutato le sue lusinghe. Caterina dei Medici, logorata dalle torture, confessò di essere colpevole dei più gravi delitti e di aver venduto la sua anima al demonio, di conseguenza fu condannata al rogo. Il martirio si svolse in Piazza Vetra dove normalmente si bruciavano le streghe e, per la prima volta, venne costruito un palco per l'esecuzione. Così fu descritto il rogo di Caterina in una pubblicazione del tempo: "1617 adì 4 marzo. Giustizia fatta sulla Vetra: fu abbrugiata una Cattarina de Medici, p. strega, la quale aveva malefiziato il Senatore Melzi et fu fatta una baltresca sopra la casotta: fu strangolata su la detta baltresca all'atto che ogn'uno poteva vedere et prima fu menata sopra un carro et tenagliata; questa fu la prima volta che si facesse baltresca".

Di tutto il gregge diabolico le streghe sono le più invasate. Loro caratteristica è la doppia vita: di giorno spose e madri, di notte si trasformano in streghe. "Dietro le loro sagome - afferma il Di Giacomo - sta lo sfondo dello sabba, e non c'è strega senza sabba." La credenza delle streghe quali agenti misteriosi del potere delle tenebre ha origini antichissime. Sono infatti il frutto amaro della mescolanza di credenze cattoliche sull'immortalità dell'anima e sull'esistenza del demonio coi suoi poteri preternaturali e di superstizioni pagane, le cui mitologie erano popolate da satiri, elfi, gnomi e altri esseri mostruosi servitori di poteri occulti. Addetti al culto ditali divinità erano uomini e donne che si credeva trattassero familiarmente con esse ricevendone poteri illimitati, tali da causare mali terribili all'unanimità, essendo in grado di produrre a loro piacimento magie e incantesimi, di preparare filtri mortiféri o amorosi, di predire il futuro, di rivelare segreti occulti etc... Già nell'antichità Plinio il Vecchio affermava che le "striges" erano donne trasformate in uccelli per una magia o almeno così sosteneva la credenza popolare. Nel Medioevo le "striges" assunsero volto e fattezze umane, vecchie e repellenti si diceva che partecipassero ai sabba con i demoni e che con appropriati incantesimi potevano nuocere non soltanto al bestiame e ai campi, ma persino ai bambini e talvolta agli adulti. Maghi e streghe furono in auge nei secoli XV, XVI, XVII e XVIII in tutta Europa. Secondo gli autori dell'epoca le streghe forti del loro patto col diavolo erano dotate di poteri particolari che esercitavano a volontà per mezzo di incantesimi. Trasformavano se stesse e altri esseri in animali vari come lupi, gatti neri, topi. Producevano tempeste, fulmini, grandine, causavano infermità negli uomini e nelle bestie col "malocchio" o con altri procedimenti, causavano la morte di coloro che maledicevano o stregavano. Ma chi erano in realtà le cosiddette streghe? Il più delle volte erano povere mentecatte, vittime prima di tutto di se stesse in quanto convinte di possedere quei poteri malefici che venivano loro attribuiti in forza di un patto col diavolo; in secondo luogo erano capro espiatorio di una collettività che pensava di liberarsi dalle proprie colpe trovando un presunto colpevole da dare in pasto alla folla spesso assetata di vendetta e vittima a sua volta di un potere che cercava in tal modo di "insabbiare" i problemi reali. La credenza saldissima nei poteri preternaturali delle streghe ha lasciato solchi profondi in tutta la letteratura europea del secolo XVI e XVII non solo, ma anche nella stessa legislazione civile e canonica. Infatti sebbene vi fossero in molti paesi numerosi casi di "linciaggi" di streghe, più del 90 per cento furono giustiziate "legalmente" poiché le leggi di allora, protestanti e cattoliche condannavano la stregoneria come crimine religioso-sociale. In Valtellina la credenza nelle streghe e negli stregoni segna pagine dolorose. "Nella fantasia popolare - valtellinese afferma il Mazzali - al centro dello stregonismo, sta la strega". Nel '500 a Sondrio il famigerato Frà Modesto da Vicenza nei suoi processi sommari identificava le streghe e gli stregoni con gli infedeli. Tra i numerosi processi due furono di una ferocia inaudita, ne furono vittime Giovanni Bormetti detto Merendin di Semogo (1673) e Caterina Rasigava (1674). Dopo gravissime torture furono loro estorte confessioni stregonesche e infine bruciati sul rogo, teatro dell'esecuzione una località sulla sinistra dell'Adda lungo la strada per Premadio, detta Prà della Giustizia. Seguirono poi altri processi in vari paesi della provincia, molti dei quali sono documentati. Afferma il Tazzoli "Una volta che fu creduto all'esistenza di questi esseri intermedi fra l'uomo e il demonio, avvenne per una naturale suggestione che si sviluppò parzialmente in qualche individuo, per il sistema nervoso debole il timore di essere qualche volta a contatto con le streghe, timore che si dilatò, e diede luogo a credenza comune." "In secoli e civiltà più vicini a noi, nei villaggi dove la donna sopportava il peso più grave di una vita di costrizione - scrive Italo Calvino - le streghe volavano di notte sui manici delle scope, e anche su veicoli più leggeri, come spighe e fili di paglia". Prima di essere codificati dagli inquisitori, queste visioni hanno fatto parte dell'immaginario popolare o diciamo pure del vissuto. Ogni paese ha le sue streghe A Chiuro incontriamo la Marcolfa, che assume il ruolo di "giustiziera" e scaraventa in un burrone la filatrice colpevole di aver lavorato di domenica. In Albosaggia c'è la Magada, che non ha paura di nessuno, né di Dio né degli uomini come si suol dire, ma sarà proprio vero? A Tresivio una strega assume le sembianze di un gatto nero Il repertorio potrebbe continuare all'infinito, la fantasia popolare non ha avuto limiti di sorta. Questo settore infatti è un pozzo inesauribile al quale si può attingere senza limiti. L'impostazione e il ritmo ditali leggende si differenzia nettamente dalle altre per una chiara impronta popolaresca, indispensabile, a mio avviso, per rispettare quelle caratteristiche di immediatezza e di spontaneità proprie della parlata della gente semplice.

L'etno-linguistica o antropologia del linguaggio

L'etno-linguistica o antropologia del linguaggio (denominazione che ci permette di evitare la difficile scelta tra linguistica antropologica e antropologia linguistica) è, secondo Dell Hymes, "lo studio del parlare e della lingua nel contesto antropologico". Anche se è sorta dalla fusione delle tematiche di linguistica ed antropologia, negli ultimi decenni ha assunto una sua identità individuale.

L'etnolinguistica è frequentemente associata ai gruppi di minoranza linguistica all'interno di una popolazione più estesa, come le lingue dei Nativi americani o le lingue degli emigranti. In questi casi l'etno-linguistica studia l´uso di una lingua minoritaria all´interno di un contesto linguistico dominante, per esempio se il gruppo etnico riceve un sostegno statale per mantenere attiva quella lingua.

Più in generale, l´etnolinguistica studia le relazioni tra lingua e cultura, e il modo in cui diversi gruppi etnici concepiscono il mondo. Un soggetto etno-linguistico ben noto (ma contestato) è la teoria di Whorf-Sapir, che sostiene che la concezione del mondo è limitata da ciò che è possibile descrivere nelle propria lingua.

Gli etnolinguisti studiano il modo in cui la percezione e la concettualizzazione influenzano la lingua, e dimostrano come questo sia collegato con diverse culture e società. Un esempio è il modo in cui l´orientamento nello spazio viene espresso in varie culture (Heine 1997, Tuan 1974). In molte società, le parole per i punti cardinali est e ovest derivano dai termini per tramonto o alba. La nomenclatura per i numeri cardinali dei parlanti eschimesi della Groenlandia, invece, si basa sulle caratteristiche territoriali come un sistema fluviale o la propria posizione sulla costa. In maniera simile, presso gli Urochesi manca il concetto di punto cardinale; ci si orienta in rapporto alla loro caratteristica geografica principale, il fiume Klamath.

Un esempio spesso addotto è il numero sorprendentemente alto di parole che indicano la "neve" in Inuktitut, che potrebbe significare secondo gli etnolinguisti che la neve è un elemento fondamentale per la cultura degli Inuit. Lo stesso dicasi, per esempio, dell´alta varietà di parole per indicare la "pasta" presente in italiano: bucatini, spaghetti, mezze penne, ziti, ecc. Tuttavia alcuni ricercatori linguistici dimostrano che non necessariamente l´ambiente influenza la ricchezza lessicale linguistica di un popolo, come Geoffrey Pullum ha fatto nel suo libro The Great Eskimo Vocabulary Hoax (1989)

WIKIPEDIA

L'etnomusicologia

L'etnomusicologia è una branca della musicologia e dell'antropologia che studia le tradizioni musicali orali di tutti i popoli, quindi sia la musica popolare che colta. Viene detta anche musicologia comparata, in quanto uno dei suoi fini è il confronto delle musiche dei popoli extraeuropei tra loro e con quelle dei popoli occidentali, anche se tra le due esiste una sottile e determinante differenza. Nacque verso la fine dell’800, in Germania, col nome di musicologia comparata (vergleichende Musikwissenschaft) ed i primi cultori di etnomusicologia furono Béla Bartók, Constantin Brailoiu, Diego Carpitella e Alberto Favara. In Italia, le ricerche sulla musica e sul canto popolare iniziarono molto tardi, verso il 1948, con la fondazione del centro nazionale di studi di musica popolare.

L'etnomusicologia vera e propria nacque negli Stati Uniti, in quanto diverse personalità di rilievo per gli studi di musicologia comparata dovettero esiliare a causa del'avvento del nazismo. Questi studiosi, quindi, crearono uno iato rispetto alle scuole precedenti, che fu sfruttato da un gruppo di studiosi americani per rifondare gli studi sulle musiche del mondo. Per segnalare questa novità nell'approccio scientifico decisero di adottare il termine proposto da Jaap Kunst. L'etnomusicologia si occupa non soltanto della musica in quanto suono, ma anche dei comportamenti necessari a produrla. Fino al 1950 quella che fino ad allora era chiamata musicologia comparata venne detta “etnomusicologia”, ridenominazione che corrispose all'avvento di nuovi metodi di indagine e ad un ripensamento del ruolo assunto dal ricercatore. Fino agli anni ’40, infatti, si dava per scontato che la raccolta di documentazione fosse effettuata sul campo da persona diversa da quella che, in un secondo tempo, l’avrebbe catalogata e analizzata. La progressiva comprensione di quanto siano significativi gli eventi concomitanti a quello musicale portò alla fusione dei due ruoli. L’etnomusicologo, oggi, in molti casi, sente quasi la necessità di diventare un frequentatore abituale della cultura musicale che studia, così da interiorizzare i comportamenti e i valori, da acquisire tutto ciò che è necessario alla sua comprensione.

Uno strumento di supporto per l’etnomusicologia fu il fonografo meccanico (ora sostituito dal registratore magnetico), inventato da Edison nel 1878, per mezzo del quale fu possibile documentare più facilmente, fedelmente e sistematicamente la musica. Prima della sua invenzione era stato possibile raccogliere e studiare soprattutto folklore poetico-narrativo.

Azione di uno studioso di etnometodologia davanti ad un prodotto etnico:

Registrazione;
Trascrizione, con criteri fedeli;
Analisi del contesto: è indispensabile perché la musica è funzionale alle situazioni collettive. È un approccio antropologico, nel senso che si studia la cultura dall’interno;
Analisi del testo: consiste nell’individuare le “logiche di variazione” nel testo di un canto. A questo proposito ricordiamo l’attività di Brailoiu, etnomusicologo e compositore romeno, che dotò l’etnomusicologia di una solida base metodologica, in cui i punti salienti sono il costante riferimento alle rivelazioni fonografiche dirette e l'impiego di strumenti d’indagine musicali, linguistici e sociologici. Il suo metodo consisteva nel prendere la prima versione ascoltata di un canto e nello scriverla su un rigo, mettendo, poi, sotto solo le varianti delle nuove versioni. A trascrizione ultimata notò che esistono “logiche di variazione”. Concluse affermando che se ci sono variazioni negli stessi punti, c’è una libertà esecutiva regolamentata;
Analisi melodica di un brano: consiste nello studio della melodia, delle scale e del ritmo del canto, nonché nello studio del rapporto tra musica e testo;

L'etnobotanica

L'etnobotanica è una scienza interdisciplinare e transdisciplinare (al confine tra antropologia culturale e botanica) che si occupa dell'uso e della percezione delle specie vegetali all'interno di una o più società umane.

In particolare l'etnobotanica studia gli usi e le rappresentazioni degli usi popolari delle specie vegetali nei seguenti domini:

la fitoterapia;
la fitoalimurgia;
l' etnoveterinaria;
l'artigianato;
l'agricoltura;
la liquoristica;
la cosmesi;
le feste;
i riti religiosi;
i riti magici;
i giochi;
gli etimi locali;
le credenze popolari;
i proverbi e modi di dire.
L'etnobotanica intesse spesso elazioni con altre due scienze inter- e trans-disciplinari (etnoscienze): l'etnobiologia (e soprattutto l'etnomicologia, l'etnozoologia, l'etnopedologia, l'etnoclimatologia); l'etnofarmacologia e l'etnomedicina; l'agro-ecologia e l'ecologia umana; gli studii sulla diversità bio-culturale; l'etnolinguistica.

Il termine inglese ethnobotany, inteso a definire la disciplina come una scienza, nacque alla fine del XIX secolo, nel 1895, e fu coniato da John W. Harshberger, botanico tassonomista statunitense, dell’Università della Pennsylvania. Egli usa il termine per la prima volta per definire “lo studio dell’uso delle piante nelle società primitive”.

L'etnografia

L'etnografia (dal greco: ethnos (έθνος) - "nazione", e grapho (γράφω) - "scrivo"; letteralmente "descrizione dei popoli") è il metodo con cui operano le ricerche sul campo le scienze etnoantropologiche.

Il termine compare la prima volta nel 1607, quando viene menzionato per designare collezioni di resoconti.

Secondo la classificazione di Marcel Griaule l'etnografia registra informazioni su diversi popoli, mentre l'etnologia costruisce, da queste descrizioni, dei sistemi coerenti.

Fare etnografia significa recarsi tra coloro che si vuole studiare per un certo periodo di tempo, ed utilizzare alcune tecniche di ricerca (come l'osservazione o l'intervista) allo scopo di collezionare un insieme di dati che una volta interpretati, rendano possibile la comprensione della cultura in esame. Riti, rituali, cerimonie, norme, valori, credenze, comportamenti, artefatti, sono i principali fenomeni di interesse dell'etnografo, attraverso i quali la cultura si rende intellegibile.

L'etnografia nasce come metodo dell'antropologia culturale sul finire del XIX secolo, quando le grandi potenze imperialiste si imbatterono in culture "altre" da quella occidentale, e i primi lavori etnografici si caratterizzano per un forte stile "realista", tipico dello struttural-funzionalismo imperante nell'antropologia dell'epoca. Esempi di descrizioni etnografiche del periodo classico sono quelli di Bronislaw Malinowski (Gli argonauti del Pacifico occidentale) e di E. E. Evans-Pritchard.

L'etnologia

L'etnologia (dal greco ethnos: persone) è la disciplina che si occupa di studiare e confrontare le popolazioni attualmente esistenti nel mondo ed è strettamente legata all'antropologia (e in particolare all'antropologia culturale, che si occupa più in generale del comportamento umano).

Comparata all'etnografia (lo studio di singoli gruppi attraverso il contatto diretto con la cultura) l'etnologia è più "teorica" in quanto esamina le ricerche degli etnografi, e cerca i punti di similitudine e/o di contrasto tra le differenti culture.


Tra i suoi obiettivi vi è la ricostruzione della storia dell'uomo, e la formulazione culturale di invarianti universali, come ad esempio del tabù dell'incesto del cambiamento culturale, e la formulazione di generalizzazioni riguardo la "natura umana", un concetto ampiamente criticato sin dal 19° secolo da vari filosofi (Hegel, Marx, Nietzsche, Foucault, Althusser, Deleuze, ecc.).

L'etnologia compie ricerche sistematiche e tenta di stabilire realizioni comparative tra le caratteristiche dei diversi popoli umani sotto diversi aspetti, quali:

le diversità culturali in relazione alle diversità ambientali;
rapporti e reciproche influenze tra le diverse popolazioni;
sistemi di sussistenza e sistemi economici;
religione e espressioni simboliche del trascendente;
organizzazioni familiari, sistemi sociali e politici.

Storia
La scoperta dell'America ebbe un ruolo importante nell'interesse occidentale verso l'Altro, spesso qualificato come "selvaggio", visto secondo i casi o come un barbaro o come un "nobile selvaggio". La civilizzazione era opposta in maniera dualistica alla barbarie, una opposizione classica costitutiva della comune tratto dei popoli di essere etnocentrici.

Il progresso dell'etnologia, per esempio con Claude Lévi-Strauss e la sua antropologia strutturale, condusse alla revisione delle concezioni del progresso lineare, o alla critica della pseudo opposizione tra "società con una storia" e "società prive di storia", giudicate dipendenti da una visione della storia come una realizzazione di un processo (progresso) progressivo e cumulativo.

Lévi-Strauss citava gli scritti di Montaigne sull 'antropofagia come un primo esempio di "etnologia". Lévi-Strauss tentò, attraverso il metodo strutturale, di scoprire gli invarianti universali nella società umana, tra i quali può essere annoverata la proibizione dell'incesto (anche se, vedi sopra, tale concetto è stato criticato dalla filosofia degli ultimi due secoli).

Wikipedia
http://www.ethnologue.com/
http://www.movinganthropology.de/

Le tradizioni internazionali che hanno maggiormente influenzato quest'area scientifica sono:

antropologia culturale, di derivazione americana
antropologia sociale, prevalentemente britannica
la scuola socio-antropologica francese o l'etnologia
A queste va aggiunto il campo di studi sul folklore (o demologia, o storia delle tradizioni popolari), radicato in Italia fin dall'Ottocento.

Declaraţia Academiei Române în legătură cu aşa-zisa „limbă moldovenească”

Academia Română, ca şi întreaga opinie publică din ţara noastră, a luat cunoştinţă cu surpriză, în ultimul timp, de scoaterea din uitare a unor afirmaţii aberante, care pun sub semnul îndoielii unitatea limbii române în România şi în Republica Moldova. Ţinem să reamintim acelor persoane care afirmă din nou că există o limba moldovenească, diferită de limba română, că acest concept sfidează adevărul ştiinţific. Împotriva lui s-au ridicat numeroşi romanişti de prestigiu din toată lumea.
Acum o jumătate de secol, doi renumiţi profesori ai Universităţii din Moscova, romanistul R.A. Budagov şi slavistul S.B. Bernstein, au trimis revistei Voprosî jazâkoznanija (Probleme de lingvistică) articolul Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească, articol ce a fost publicat abia în 1988 în revista Nistru. Cei doi savanţi arătau în mod clar că s-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestei teze n-au existat şi nu pot exista.
În Republica Moldova, Consiliul Uniunii Scriitorilor de la Chişinău, în acord cu poziţia Academiei de Ştiinţe, declara în septembrie 1994: „Folosirea glotonimului «limba moldovenească» creează o confuzie periculoasă în faţa lumii civilizate şi ne face de ruşine în faţa copiilor noştri şi a generaţiilor care vor veni.”
La rândul ei, Academia Română a organizat, în octombrie acelaşi an şi în martie 2003, sesiuni ştiinţifice consacrate unităţii limbii române şi varietăţilor ei locale în care filologi de prestigiu din România şi din Republica Moldova au prezentat comunicări. Ei s-au călăuzit după principiul potrivit căruia „ştiinţa rămâne mereu şi trebuie să rămână, cum cerea cu un secol în urmă Maiorescu, în marginile adevărului. Numai în marginile adevărului prestigiul ei este inatacabil”. Conferinţa naţională de filologie, organizată în octombrie 1997, la Iaşi şi la Chişinău, şi-a însuşit cuvintele renumitului savant Eugeniu Coşeriu, originar din Basarabia, pentru a le transmite în Apelul adresat Preşedintelui Parlamentului şi Republicii Moldova: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din punct de vedre strict lingvistic, ori o greşeală masivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, este o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnic şi cultural.”
Academia Română împărtăşeşte în întregime această poziţie a regretatului ei membru de onoare, membru şi al Academiei de Ştiinţe de la Chişinău. Forurile politice din România şi din Republica Moldova trebuie să asculte glasul raţiunii, să apere cu fermitate adevărul ştiinţific şi dreptul românilor de pretutindeni de a avea o limbă unică, în concertul limbilor europene şi al lumii civilizate.

CE E NOU ÎN DOOM2

CE E NOU ÎN DOOM2

- Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”,
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române.
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, coordonator: Ioana Vintilă-Rădulescu -

În cele ce urmează se prezintă, însoţite de câteva exemple, principalele modificări introduse în DOOM2 faţă de prima ediţie a dicţionarului (DOOM1), modificări care afectează normarea sub diverse aspecte a unor cuvinte.
Conform Legii privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române nr. 752/2001, în România, forul care „se îngrijeşte de cultivarea limbii române şi stabileşte regulile ortografice obligatorii” este Academia Română.
Actualele norme au intrat în uz din momentul publicării DOOM2; pentru învăţământ, ministerul de resort este cel care decide data aplicării lor.
Pentru detalii privind celelalte norme (care sunt în continuare valabile aşa cum fuseseră stabilite prin DOOM1) şi fiecare cuvânt - mai vechi sau mai nou - în parte este necesară consultarea introducerii la DOOM2, respectiv a dicţionarului propriu-zis.
Informaţiile sunt prezentate în ordinea în care su fost tratate în introducerea la DOOM2 şi nu în ordinea importanţei.

MODIFICĂRI PRIVIND DENUMIREA/CITIREA UNOR LITERE

Litere Denumirea/
citirea literei
mari mici
A a a
Ă ă ă
 â î/î din a
B b be/bî
C c če/cî
D d de/dî
E e e
F f ef/fe/fî
G g ğe/ghe/gî
H h haş/hî
I i i
Î î î/î din i
J j je/jî
K k ka/kapa
L l el/le/lî
M m em/me/mî
N n en/ne/nî
O o o
P p pe/pî
Q q kü
R r er/re/rî
S s es/se/sî
Ş ş şe/şî
T t te/tî
Ţ ţ ţe/ţî
U u u
V v ve/vî
W w dublu ve/dublu vî
X x ics
Y y [igrec]
Z z ze/zet /zî

O VALOARE SUPLIMENTARĂ A LITEREI W

Valoarea Poziţia Exemple
şi [u]
în câteva anglicisme la iniţială de cuvânt + ee, (h)i weekend [uĭkend]
whisky [uĭski]
wigwam [uĭgŭom]

SCRIEREA ŞI CITIREA UNOR ABREVIERI

Actualmente se preferă scrierea fără puncte despărţitoare a unor abrevieri de tipul SUA, UNESCO etc.
Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost împrumutate abrevierile, de ex. CV, citită [sivi], deoarece este împrumutată din engleză, şi nu din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o abreviază, curriculum vitae, este un latinism.
Nu sunt urmate de punct:
- simbolurile majorităţii unităţilor de măsură: gal pentru galon;
- simbolurile unor termeni din domeniul tehnic şi ştiinţific: Rh „factorul Rhesus”.
Pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură se aplică prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normele interne în domeniu.

ACCENTUL

La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante accentuale literare libere (indicate în Dicţionar în ordinea preferinţei), cu unele deosebiri faţă de DOOM1, atât la unele cuvinte vechi în limbă, cât şi la unele neologisme, de ex. acatist/acatist, antic/antic, gingaş/gingaş, hatman/hatman, jilav/jilav, penurie/penurie, trafic/trafic.
Se recomandă o singură accentuare la avarie, crater, despot, la formele verbului a fi suntem, sunteţi.

SCRIEREA ŞI PRONUNŢAREA NUMELOR PROPRII STRĂINE

Numele statelor trebuie utilizate în forma oficială recomandată de acestea Belarus (la cuvintele din aceeaşi familie se pot folosi ambele variante: belarus/bielorus, belarusă/bielorusă), Cambodgia, Côte d’Ivoire, Myanmar.
Formele tradiţionale curente, intrate prin intermediul altor limbi şi adaptate limbii române, ale unor nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi, pot fi folosite şi în indicaţii bibliografice: Florenţa etc.
Normele actuale recomandă formele Bahus, Damocles - cf. şi expresia consacrată sabia lui Damocles -, Menalaos, Oedip [ödip] (cf. şi redarea titlului tragediei antice Oedip rege şi a titlului operei lui George Enescu), Procust, nu Bacus, Damocle, Menelau, Edip, Procust.
Numele anumitor personalităţi, provenite din limbi scrise cu alfabetul chirilic, pot fi ortografiate atât conform tradiţiei româneşti, cât şi normelor actuale de transliterare: Dostoievski/Dostoevski.

SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ SAU MARE LA INIŢIALĂ

Scrierea cu literă mică la iniţială
Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi:
- numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;
- elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …
Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., âncepe cu literă mare: Al X-lea Congres ...
Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).

Scrierea cu literă mare la iniţială
Se scriu cu literă mare la iniţială şi:
- toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):
- numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;
- numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).
Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.

SCRIEREA CUVINTELOR COMPUSE

I. Se revine la scrierea într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui negativ compus niciunul, niciuna „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător niciun, nicio, care se încadrează într-un întreg sistem la care se aplică de mult aceleaşi reguli.
1. Niciun(ul) s-a mai scris „legat” şi înainte de 1953, dată după care nici un(ul) a devenit singura excepţie în mai multe privinţe:
- a. era unicul pronume (în afară de ceea ce şi spre deosebire, de exemplu, de pronumele cu o componenţă relativ asemănătoare vreun(ul), scris într-un cuvânt) redat grafic ca şi cum ar fi vorba de două cuvinte diferite şi independente şi nu de un unic pronume/adjectiv compus sudat - între componentele căruia nu poate fi intercalat alt cuvânt;
- b. era singura combinaţie din seria celor formate din nici + când, cât, cum, de cât, de cum, o dată sau odată, odinioară, unde la care nu se făcea distincţie şi în scris între îmbinările libere şi disociabile, în care componentele îşi păstrează individualitatea, şi cuvintele compuse sudate. Astfel, şi până acum trebuia să se distingă, de exemplu, şi în scris, între niciodată „în niciun moment” şi nici odată „nici cândva” (situaţia complicată în acest caz şi de o a treia situaţie: nici o dată „nici o singură dată”, „nicio dată calendaristică” sau „nicio informaţie”) sau între grupurile ortografice fiecare, oarecare, oricine ş.a. şi, respectiv, fie care, oare care, ori cine.
2. Tot atât de normal ca în aceste ultime exemple este să distingem, de pildă, între:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie + numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt
- combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale.
3. Grafia niciun etc. corespunde şi pronunţării în două silabe [ničun].
4. Ea nu numai că nu îngreunează, ci, dimpotrivă, uşurează recunoaşterea ca atare a pronumelui/adjectivului pronominal în cauză.
5. Acestă grafie a fost adoptată şi de noua Gramatică a Academiei.
6. Ea respectă şi paralelismul grafic cu celelalte limbi romanice în care există pronume cu o structură asemănătoare.
Se scriu „legat” şi:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legătură o + adjectiv, care exprimă o unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”, sârbocroat;
Dar ceho-slovac „dintre Cehia şi Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi şi croaţi”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârşit”: A fost odată ca niciodată, O să-ţi spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Aşa ceva ţi se întâmplă numai o dată în viaţă, Te mai rog o dată, O dată la două luni) şi o dată subst. „zi, dată calendaristică” sau „informaţie”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenit din participiu), când compusul prezintă o diferenţă de sens faţă de cuvintele de bază: bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură şi o componenţă asemănătoare, care se scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) şi separat când sunt grupuri de cuvinte care îşi păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
- substantivele compuse cu unitate semantică şi gramaticală mai mică decât a celor scrise într-un cuvânt, ca:
- bună-credinţă „onestitate”; bună-creştere, bună-cuviinţă „politeţe”; bună-dimineaţa (plantă), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt (bunăstare „prosperitate”), iar secvenţele în care componentele îşi păstrează autonomia - în cuvinte separate (bună creştere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertăţii).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, pri-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-şef , cuvânt-titlu „intrare de dicţionar”, maşină-capcană (în care al doilea substantiv este apoziţie);
Se scrie într-un cuvânt blocstart - ca şi blochaus, blocnotes.
- termeni care denumesc substanţe chimice distincte, specii distincte de plante sau de animale (cu nume ştiinţifice diferite) ş.a., la care se generalizează scrierea cu cratimă - indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viţă-de-vie (plantă).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefaţă”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).

SCRIEREA LOCUŢIUNILOR

Se scriu în cuvinte separate, de ex.: băgare de seamă „atenţie”, chit că, cu bună ştiinţă, de bunăvoie „benevol”, de jur împrejurul, de prim rang „de calitatea întâi”; Doamne fereşte, Domnia Lui, Excelenţa Sa, Înalt Preasfinţia Voastră, în ciuda, în jur „în preajmă”, în jur de „aproximativ”, în jurul, în locul, Măria Ta, până ce, până să ş.a.
În locuţiunile odată ce „după ce, din moment ce” şi odată cu „în acelaşi timp cu”, adverbul odată se scrie într-un cuvânt.
Din punctul de vedere al scrierii ca locuţiuni nu sunt semnificative situaţiile în care unele elemente din componenţa lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice - todeauna (de-a berbeleacul, dintr-odată) sau acidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aşa şi aşa/aşa şi-aşa) - sau pentru că sunt cuvinte compuse (de (pe) când Adam-Babadam).

SCRIEREA GRUPURILOR DE CUVINTE

Fiind grupuri de cuvinte, şi nu un singur cuvânt compus, se scriu „dezlegat” şi:
- de mâncat (N-am nimic de mâncat; De mâncat, aş mânca), după prânz ş.a.;
Dar se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă compusele cu o structură asemănătoare: demâncare, demâncat (pop.) „mâncare”, după-amiază, după-masă „a doua parte a zilei”.
- apă minerală, bună dimineaţa (formulă de salut), bună stare „stare bună” etc.
Grupurile relativ stabile de cuvinte se deosebesc de cuvintele compuse cu structură şi componenţă asemănătoare, în care elementele componente nu-şi păstrează sensul de bază şi nu corespund realităţii denumite şi care se scriu fie cu cratimă (bună-dimineaţa „plantă”), fie într-un cuvânt: bunăstare „prosperitate”.

DESPĂRŢIREA LA CAPĂT DE RÂND

Despărţirea numelor de instituţii
cuprinzând abrevieri pentru nume generice sau nume proprii
Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru nume generice (RA = regie autonomă, SA = societate anonimă ş.a.), şi a numelor proprii din denumirile unor instituţii, indiferent de ordine: Roman |S.A., SC Severnav | SA., dar şi F.C. | Argeş, RA | „Monitorul Oficial”, SC | Severnav SA (ca şi în scrierea completă: Fotbal| Club| Argeş etc.).
Numele proprii de persoană
Pentru păstrarea unităţii lor, nu se despart la sfârşit de rând, ci se trec integral pe rândul următor numele proprii de persoane: Abd el-Kader, Popescu (nu: Abd el-|Kader/Abd el-Ka-|der, Po-pescu/Popes-cu).

Despărţirea cuvintelor la capăt de rând

Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de rând o secvenţă care nu este silabă .
Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.

Normele actuale prevăd, de regulă, atât despărţirea la capăt de rând după pronunţare - care este indicată acum pe primul loc -, cât şi despărţirea după structură - care este indicată acum pe locul al doilea, precum şi cu unele restricţii faţă de recomandările din DOOM1.
Astfel, normele actuale nu mai admit despărţirile după structură care ar conduce la secvenţe care nu sunt silabe, ca în artr|algie, într|ajutorare, nevr|algic.
Despărţirea cuvintelor în scris la capăt de rând nu se identifică cu despărţirea în silabe în sens fonetic.
Conform DOOM1, „regulile bazate pe pronunţare” erau „tolerate”, deci perfect posibile, şi în cuvintele „formate”, la care „despărţirea […] care ţine seama de elementele constitutive atunci când cuvântul este analizabil sau măcar semianalizabil” era nu singura admisă, ci doar cea „preferată”. (caracterul analizabil este însă un lucru destul de relativ, un cuvânt ca obiect, de exemplu, nefiind, practic, nici măcar semianalizabil pentru majoritatea vorbitorilor).
În DOOM1 se preciza că unele cuvinte „formate” cunosc şi (nu doar exclusiv) o despărţire conformă cu structura lor morfologică.
În dicţionarul propriu-zis din DOOM1 însă, deşi corect ar fi fost să se indice, ca variantă, şi despărţirea după pronunţare conformă cu regulile generale (de exemplu tran-salpin etc.) şi nu nu numai cea care se încadrează în categoria excepţiilor, DOOM1 menţiona numai despărţirea morfologică: „transalpin (sil. mf. trans-)”. De aici impresia greşită că, în asemenea cuvinte, silabaţia morfologică ar fi fost singura admisă.
Probabil că şi din acest motiv, ca şi pentru a pune în evidenţă familiile de cuvinte şi mijoacele de formare a acestora, şcoala recomanda aproape exclusiv, la cuvintele „formate”, despărţirea bazată pe analiza morfologică. Notarea diferită, la unele examene şi concursuri, a celor două despărţiri (chiar dublă pentru cea morfologică, cum s-a procedat uneori) nu este deci corectă. Dacă se urmăreşte să se vadă dacă elevii sau candidaţii cunosc silabaţia fonetică ori structura morfologică a cuvintelor, întrebările ar trebui formulate explicit ca atare.
În DOOM2 s-a inversat numai ordinea de preferinţă a celor două modalităţi de despărţire la capăt de rând - după pronunţare (care prezintă şi avantajul că pentru ea se pot stabili reguli formalizabile şi mai generale decât pentru despărţirea după structură) şi după structură. Spre deosebire de DOOM1, noul DOOM indică riguros, la toate cuvintele în această situaţie, ambele posibilităţi, fără a o trece sub tăcere pe aceea care este mai puţin convenabilă sub un aspect sau altul.
Ca urmare, în dicţionarul propriu-zis s-a inversat ordinea în care sunt indicate cele două modalităţi de despărţire la capăt de rând pentru cuvintele analizabile şi semianalizabile (compuse sau derivate cu prefixe şi cu unele sufixe): prima este indicată despărţirea bazată pe pronunţare, iar pe locul al doilea despărţirea anumitor secvenţe după elementele lor constitutive.
Se pot deci despărţi şi după structură cuvintele (semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (în exemple se indică numai limita în discuţie, nu şi limitele posibile între celelalte silabe):
- compuse : arterios-cleroză/arterio-scleroză, al-tundeva/alt-undeva, des-pre/de-spre, drep-tunghi/drept-unghi, por-tavion/port-avion, Pronos-port/Prono-sport, Romar-ta/Rom-arta;
formaţiile cu -onim: o-monim/om-onim, paro-nim/par-onim, sino-nim/sin-onim;
Compusele care păstrează grafii străine sunt supuse numai despărţirii după structura din limba de origine: back-hand.
- derivate cu prefixe: anor-ganic/an-organic, de-zechilibru/dez-echilibru, ine-gal/in-egal, nes-prijinit/ne-sprijinit, nes-tabil/ne-stabil, nes-trămutat/ne-strămutat, pros-cenium/pro-scenium, su-blinia/sub-linia;
- derivate cu sufixe: savan-tlâc/savant-lâc.
Cel care scrie are deci libertatea, atunci când nu recunoaşte sau nu este sigur de structura morfologică a unui cuvânt mai greu analizabil, să îl despartă pe baza pronunţării (o-monim, nu numai om-onim), ori, dacă o asemenea diviziune i se pare şocantă la cuvintele mai uşor analizabile, să despartă cuvântul în cauză pe baza structurii lui morfologice (post-universitar, nu neapărat pos-tuniversitar).
Normele actuale nu mai admit însă nici despărţirile după structură care ar contraveni pronunţării, ca în apendic|ectomie [apendičectomie], laring|ectomie [larinğectomie].

Pentru cuvintele a căror structură nu mai este clară, deoarece elementele componente sunt neînţelese sau neproductive în limba română, normele actuale recomandă exclusiv despărţirea după pronunţare (a-borigen, a-broga, a-brupt, a-diacent, ab-stract, a-dopta, ban-crută, o-biect, pros-pect, su-biect).
Nu pun probleme acele compuse (ca bine-facere, clar-văzător, pur-sânge) sau derivate (precum contra-făcut, des-calificat, a re-începe) la care cele două tipuri de despărţire coincid.
Se indică o singură despărţire, şi anume după structură, şi la cuvintele compuse (ca alt-fel, ast-fel, feld-mareşal, port-moneu) şi derivate cu prefixe (ca post-faţă, trans-bordare) sau cu sufixe (ca pust-nic, stâlp-nic) cuprinzând anumite succesiuni de consoane care nu admit alte despărţiri.
La cuvintele scrise (obligatoriu sau facultativ) cu cratimă sau cu linie de pauză se admite - atunci când spaţiul nu permite evitarea ei - şi despărţirea la locul cratimei/liniei de pauză. Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni: aducere-|aminte;
- împrumuturi neadaptate la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: flash-|ul;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|se, chiar când rezultă secvenţe care nu sunt silabe: dintr-|un (cazuri în care se recomandă însă evitarea despărţirii);
- cuvinte compuse complexe: americano-|sud-coreean sau americano-sud-|coreean.

Câteva norme morfologice

Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi „neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv) epicen .

Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.

Articolul
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul), dandy-i ; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM1 fără cratimă: westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).

Numeralul

Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.

În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural, şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

Substantivul

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”, colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.
La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele (indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române, de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi, străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar , căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi, bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
- direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi], itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: party-uri, story-uri.

Verbul

Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără -esc continuă în mare parte DOOM1.
În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme, au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta dominantă.
Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC prosternă / prosternează 27 / 114) a devenit numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără -ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC înfoaie / înfoiază 139 / 11);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM1 se află în una din următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie / ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică, fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM2 nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.

ALTE INTERVENŢII ÎN DICŢIONARUL PROPRIU-ZIS

Indicaţii de uz
Inventarul DOOM2 conţine peste 62.000 de cuvinte. S-au păstrat cea mai mare parte a intrărilor din DOOM1, adăugându-se indicaţii de uz la cuvintele care nu aparţin limbii literare actuale: a aburca (pop.), babaros (arg.), baboşă (reg.), colonelă (înv., rar), gagică (fam.), iactanţă (livr.), odicolon (înv., pop.) etc.
Faptul că un cuvânt precum gagică (care s-a extins în limbajul familiar) figurează în DOOM (încă din prima ediţie) nu înseamnă că el ar fi fost „adoptat ca normă academică” şi că ar fi devenit „oficial”. În cazul unui asemenea cuvânt, normarea priveşte numai scrierea şi flexiunea, nu uzul; pentru situaţiile în care este folosit în registrul căruia îi aparţine sau într-o operă literară, DOOM2 arată că pluralul lui nu (mai) este gagice, ci gagici, iar genitiv-dativul singular articulat trebuie scris şi pronunţat gagicii.

Modificări
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping [(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout [knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni; recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă, formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare:
- a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia);
- a mirosi are la indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante literare libere: astăreală / astereală, becisnic / bicisnic, cearşaf / cearceaf, chimiluminiscenţă / chimioluminescenţă, corijent / corigent, delco / delcou, diseară / deseară, fierăstrău / ferăstrău, filosof /filozof, luminiscent / luminescent, muschetar / muşchetar, pieptăn / pieptene, polologhie / poliloghie, tumoare / tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur, maseuză - ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier, nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele, a dehula, a despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior, machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;
- s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart. abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă) s. m. art., degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi (alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
-sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe (şi nu secvenţe formate din substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece acordul predicatului cu aceste secvenţa folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării.
- bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a. (considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar), sunt socotite compuse;
- uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală ş.a.

Adăugiri
S-au adăugat cca 2.500 de cuvinte:
- împrumuturi din latină şi din diverse limbi moderne, (re)intrate în uz, majoritatea din engleză, dar şi din franceză, spaniolă etc., marcate ca angl(icisme), fr(anţuzisme), hisp(anisme) etc.: acquis, advertising, airbag, broker, cool, curriculum, dealer, gay, hacker, item, jacuzzi, macho, trend etc.;
Includerea în DOOM2 a unor împrumuturi recente neadaptate, mai ales anglo-americane, nu trebuie interpretată ca o recomandare a tuturor acestora. Ea se bazează pe ideea că, dacă folosirea lor nu poate fi împiedicată, iar unele dintre ele ţin de o modă ce poate fi trecătoare, ignorării problemei - care lasă loc greşelilor - îi sunt preferabile înregistrarea formelor corecte din limba de origine şi sugerarea căilor pentru posibila lor adaptare la limba română. Viitorul va decide care dintre aceste cuvinte vor rămâne, asemenea atâtor împrumuturi mai vechi, şi sub ce formă anume, şi care vor dispărea.
- cuvinte existente în limba română, dar care, din diverse motive, lipseau din DOOM1 (unele intrate în limbă sau devenite uzuale după elaborarea acestuia):
- a accesa, acvplanare, aeroambulanţă, aeroportuar, alb-negru, alb-argintiu, anglo-normand, aurolac, a se autoacuza, autocopiativ, blocstart, cronofag, dublu-casetofon, electrocasnic, a exînscrie, extra adj. invar., gastroenterolog, giardia, heliomarin, metaloplastie, neocomunism, neoliberal, policalificare, politolog, preaderare, primoinfecţie, proamerican, sociocultural, super adj. invar., teleconferinţă, a tracta, ultra adj. invar. etc.;
- compuse absente din DOOM1: à la, alaltăieri-dimineaţă, mâine-dimineaţă; azi-mâine ş.a.;
- derivate de la nume de locuri româneşti (albaiulian, negruvodean), de la nume de state (srilankez) şi alte derivate care pun probleme (shakespearian/shakespeare-ian) ş.a.;
- dublete ale unor cuvinte existente în DOOM1: compleu, emisie, frecţie, mental, ocluzie, papua, repertoar ş.a. - alături de complet, emisiune, fricţiune, mintal, ocluziune, papuaş, repertoriu;
- cuvinte provenite din abrevieri: ADN ş.a.;
- nume proprii cu care trebuiau puse în legătură substantive comune înregistrate în dicţionar: Acropole faţă de acropolă ş.a.;
- nume proprii care fuseseră normate în anexele la DOOM1 sub o formă susceptibilă de amendări: Artemis, pentru care am recomandat g.-d. lui Artemis, nu Artemidei ş.a.;
- grupuri de cuvinte omofone cu cuvinte compuse: de sigur, nici un(ul) etc.


Ioana Vintilă-Rădulescu
ioanar1@rdslink.ro

Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele

Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.
(v.Punctuaţia limbii române. I. Ghilimelele


Punctuaţia limbii române, ca şi ortografia în sens restrâns, este reglementată de Academia Română.
Ea nu face însă obiectul noii ediţii a Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a (DOOM2), 2005, ci este reglementată în continuare oficial prin Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţia, ediţia a V-a, 1995, apărut sub egida Academiei Române (de remarcat că Îndreptarul nu mai trebuie respectat sub primele două aspecte incluse în titlul său, faţă de care DOOM2 a adus uele modificări).
În ce priveşte ghilimelele sau semnele citării, în Îndreptar, § 268 (p. 79), se indică singura formă admisă pentru ghilimelele româneşti: „...” (numită, familiar, forma „99...99”). La acestea se adaugă ghilimelele «» (zise şi „franţuzeşti”) – care se folosesc, în general, în scrisul românesc pentru a marca un pasaj care se doreşte a fi pus între ghilimele în cadrul unui enunţ mai mare plasat între ghilimelele româneşti.
Absenţa acestor semne de pe tastatura obişnuită a calculatoarelor – care respectă uzul altor limbi, de cele mai multe ori al englezei – nu trebuie să ducă la înlocuirea ghilimelelor româneşti cu variante străine şi cu atât mai puţin cu forme hibride.
Ghilimelele româneşti pot fi introduse în text, în programul Word, prin comenzile Insert, Symbols sau prin comanda Alt urmată de codul semnului respectiv. Pentru mai multă uşurinţă, ele se pot adăuga pe bara de unelte. Noul standard pentru tastatura românească, în curs de adoptare, prevede plasarea acestor semne pe tastatură şi presupune respectarea de către fabricanţi a acestei norme. Până la impunerea ei trebuie să se recurgă în continuare la soluţiile de mai sus.
Ghilimelele pot părea un aspect minor; cu atât mai mult, dacă ar fi aşa, nu există motive pentru a nu respecta reglementările simple care le privesc şi care respectă tradiţia scrisului românesc.
În cel mai rău caz, s-ar putea accepta şi folosirea altor forme, cu condiţia, cel puţin, să nu se recurgă la combinaţii hibride (precum „...' etc.) şi să se procedeze consecvent în cadrul aceluişi text.